in polemica cu mine

"Trebuinta patologica poate ucide schimburile afective"

2009-08-23T14:50:00.005+03:00

"Afectivitatea reprezinta o componenta esentiala a psihicului uman, fiind in permanenta prezenta in comportamentul si activitatile cotidiene pe care le desfasuram." Avem nevoi constante, nevoi-fulger, nevoi imperioase sau pur si simplu pseudo-nevoi. Capricii, cum le-ar numi cei din jur, must-uri, cum le-am numi noi. Nevoi primare si nevoi secundar. Nevoi sociale si nevoi individuale. Nevoi afective, nevoi sexuale. Singura problema in ceea ce le priveste, nu este diversitatea lor, ci mai degraba cantitatea lor, direct proportionala cu evolutia. Evolutia societatii, tehnologiei, lumii in general. Cu cat vedem, simtim, auzim, gustam mai multe, cu atat ne place mai mult sa "fabricam" nevoi din ce in ce mai "vitale". Vitale - pentru ca doar imediata lor satisfacere ne poate permite sa accedem la o alta nevoie, si mai grandioasa, si mai greu de satisfacut, iar tocmai acest "quest" ne creeaza impresia ca "traim".

Nevoile afective sunt cel mai greu de gestionat. Par unele dintre cele mai dispensabile, la o prima vedere total superficiala, in realitate fiind cele care dau mari dureri de cap. La propriu.

Nu sunt vreo somitate in materie, pentru a-mi permite sa arunc pareri. Cel mult pot aduna franturi de informatie, sa le ingurgitez si intr-un apoteotic final sa emit o mareata parere, trecuta prin filtrul experientelor personale, astfel incat sa pot sustine ca da, e verificata.
Nu pot in schimb sa nu fiu de acord cu titlul mai sus mentionat. Nu este nimic paradoxal. E ca si cum ai cere ceva la nesfarsit, ceva ce stii ca exista, ca poti cere pentru ca ti se va da, fara a-ti pune vreo secunda problema ca se poate termina. E aceeasi poveste ca si cea a carbunelui.

Portretul Antropologic al hiperconsumatorului: Jurnalul Meu

2009-06-06T14:05:00.001+03:00

10 ianuarie

Traversând strada, mă opresc la marginea trotuarului, speriat de valul de mașini care curge în spatele meu amenințând să mă strivească ca pe un gândac, și mă gândesc dezamăgit la ce folos atâția ani de evoluție umană. La ce folos să ne mândrim de statutul nostru de homo sapiens sapines, cu eșarfa portocalie dungată Hermes în valoare de 1500 de euro legată de gât, când încă avem în jurul nostru ausralopiteci conducând merțane, al căror limbaj le confirmă statutul. Poate vi se va părea că sunt ceva specimen hiperdelicat, care tremură ca o frunză doar la auzul cuvintelo “ce p**** faci? Dă-te din drumul meu, băăăăăăăă țăăăăăăraneeeee!!!”, dar îmi permit să vă contrazic. Auzul meu este atât de sensibil pentru că încerc să îmi asum statutul de ominteligent și cult, refuz să cred că sunt o maimuță urlătoare, care intră în călduri la vederea unei femele, și care se consideră Hercule când vine vorba de un amărât care încearcă să treacă strada. Deși dacă mă gândesc mai bine, uitându-mă în jur, peisajul urban actual pare realmente desprins din scenografia “Planetei Maimuțelor”.

5 februarie

Da! Reducerile au aterizat și în micul nostru oraș! Vitrine până nu demult colorate, cu luminițe, beculețe, manechine grațioase purtând obiecte vestimentare din ultimele colecții, decoruri fanteziste amintind de zâne și fauni, sirene și sfincși în peisaje ecuatoriale, pargurgând toate epocile evoluției omenirii, sunt acum dezgolite de strălucire, zgâriind privirile trecătorilor. De data aceasta, cuvintele, litere împrăștiate pe suprafața de sticlă perfect curată a geamurilor magazinelor te atrag magnetic în interiorul acestora. Tremurăm de fiecare dată când cititim gradiosul “reducere”, transpirăm pe măsură ce încercăm să descriptăm câteva procente și abia în acele momente realizăm incredibila putere a logosului...Semiotica ne ajută....Vedem: 25%, 30%, 45%, chiar 50%...și se face cald în jur, îmbulzeală...75%...și într-un final apoteotic...LICHIDARE DE STO! Ce poți să îți dorești mai mult de la viață? Încă 3 carduri VISA alimentate...da....și ești pe deplin fericit!

21 martie

Se spune că în postul Paștelui suntem mai buni, mai milostivi, ne abținem de la multe plăceri, fie ele carnale, culinare sau de altă factură. Cert este că eu nu am fost niciodată un om cumpătat atunci când vine vorba despre lucruri. Nici măcar o singură dată nu am rezistat unui nou ipod atunci când mi s-a oferit incredibila șansă de a intra în posesia lui pentru un preț de nimic. Bine, recunosc că acel preț ar fi asigurat hrana pentru o lună a unei familii de rromi, dar hei, vorbim aici de mine, da? Îmi asum de deplin eticheta de egoist....Adică să fim realiști, filantropie cu forța nu se poate...Sau nu se mai numește filantropie.

1 aprilie

Iată o dată din calendar care îmi este foarte dragă. Este singura zi în care pot face farse urâte și cretine, care amintesc de adolescență tuturor prietenilor, fără ca aceștia să se supere pe mine...tare. Astăzi de exemplu, am trimit un curier la cel mai bun prieten al meu, Mișa, cum că i-ar fi ajuns o comandă făcută pe internet în urmă cu 2 săptămâni. Partea amuzantă este că el chiar a făcut o astfel de comandă, tocmai de asta planul meu a funcționat atât de bine! În sfârșit, curierul ajunge, sună la ușă, Mișa deschide, ia în primire coletul și se pregătește să plătească...Surpriză!!!! De unde până unde bietul Mișa se aștepta la o sumă omenească, află că are de plătit...2500 de euro!!1 Haha hahhhaaaaaa!!! Curierul, care avea sarcină să îi urmărească fiecare reacție comportamentală, abia se stăpânea să nu leșine de râs, pe când săracul Mișa se făcea verde-albastru-galben la față. Într-un final i s-a făcut curierului milă de el și i-a spus ce și cum. Păcat că Mișa mă urăște de moarte pentru următoarele zile...
14 mai

Visez la concediu de 4 zile. Nu-mi doresc decât să plec într-o destinație absolut luxoasă, plină de plaje cu nisip fin, fete bronzate, cu piele lucioasă și costume de baie minuscule...Visez la un concert nebun, la care solistul să mă invite pe scenă și să cânt alături de el...M-am plictisi de apartamentul meu gol și incredibil de frumos, la care mă întorc în fiecare seară după berea cu băieții. Nu mai vreau cumpărături compulsive, dar nici că m-aș putea opri vreodată...Tocmai am spus că sunt compulsive! Da, sunt foarte trist, dar știu că îmi va trece. Este primăvară iar, la mine tot ce ține de primăvară este tragic: primăvara fac alergie (înfiorătoare!), primăvara mi-a murit de jigodie primul cățel, tot primăvara sunt mereu falit (pentru asta n-am nici o explicație, jur!), în această perioadă odioasă, șarpele meu Odin a masacrat fără milă șopârla Krimia...și câte și mai câte. Și în fiecare an se mai adaugă ceva scârbos la această listă interminabilă...(bine, mărturisesc, de fapt mă simt așa fiindcă tocmai am fost părăsit de logodnică... sub motivul că, citez “tu nu ești o ființă umană!!!”).
Urăsc luna mai!

29 iunie

Este a treia zi de terapie și deja mă simt mai bine. Am apelat la serviciile unui psiholog, care sper să mă ajute să scapt de obsesia mea legată de ceasuri. Trebuie să vă mărturisesc rușinat că trei sferturi din veniturile mele pe ultimul an s-au dus pe ceasuri. Dar ieri, ieșind de la birou, am evitat străduța pe care știu că se află cel mai elitist magazin de ceasuri din oraș! Este prima victorie, iar războiul va fi crunt, dar eu îl voi câștiga!

11 iulie

Mă pregătesc de vacanță! În sfârșit cred în Dumnezeu! (Nu, nu mă duc în pelerinaj la Ierusalim, ci doar știu că există, m-ai ascultat ruga, mă trimite în Bahamas!) Avionul pleacă peste 7 ore, iar bagajele mele nu sunt terminte... Total atipic...În general aruncam trei tricouri, o pereche de jeanși 3 chiloți, 3 perechi de șosete și basta! A...da, asta făceam la 18 ani. Acum, trebuie să am grijă de imaginea mea, pe care am construit-o cu atâta efort și răbdare. Acum , sunt un bărbat respectabil, fără vicii (prea mari), fără obsesii (bine, chitările au fost dintotdeauna), inteligent (asta cu siguranță), ce mai, un adevărat exemplu pentru societate! Care, este pe deplin răsplătit (sau se auto-răsplătește, avându-l pe Dumnezeu de partea lui! Țâc!) cu o vacanță pe care de multă vreme și-a dorit-o! Bahamas...aterizez!!!

2 august

Deși planificasem doar două săptămâni, iată că după trei, încă mai sunt aici, pe plajă, complet falit (o tânătă domnișoară a avut grijă să mă taxeze pentru o noapte...cu adevărat de neuitat), iar șeful refuză să îmi alimenteze cardul ca să pot ajunge acasă. Zice că asta îmi va fi învățătură de minte, să nu mai visez la concedii exotice. Am două șanse: fie să mă angajez măturător de stăzi (ceea ce pentru statutul meu social este inadmisibil!) fie să aștept vreo doamnă drăguță, trecută bine de a doua tinerețe, care să mă ia sub aripa ei protectoate...Până una alte, trăiesc la mila hotelului...Dorm unde apuc, mânănc resturi de la bucătărie...Dar hei, sunt în Bahamas!

20 septembrie

Vreme tipică de toamnă, ploaie, ceață, frig. Trebuie să îmi cumpăr un noul palton. Sunt invitat la un restaurant extrem, dar extrem de luxos mâine seară, și nu am nici cea mai vagă idee ce aș putea purta. Am realizat că garderoba mea conține în proporție de 65% haine negre. Știu, sunt cele mai elegante, dar parcă aș face o excepție extravagantă, ca să nu fiu în ton cu vremea. Am avut o mică ceartă cu mama, nu pot să îi înțeleg spiritul matern. Chair și la vârsta pe care o am, se încăpățânează să îmi facă vizite inopinate și să îmi cotrobăie prin cămară și dulapuri sub pretextul că îmi face ordine. Nu pricepe că dacă aveam nevoie de așa ceva, îmi luam o iubită și gata!

31 octombrie

Urăsc faptul că nu suntem în stare să avem grijă de propriile valori și traditții. De ce trebuie mereu să fim în urma americanilor, să le copiem fiecare gest, idee, sărbătoare? Toată povestea asta cu party la firmă de Halloween mi se pare de un prost gust ieșit din comun. Nu numai că refuz să mă adaptez la așa ceva, din contră, de acum mă voi sustrage de la toate activitățile de grup care nu sunt în spiritul țării mele. De multe ori am fost acuzat că aș fi cosmopolit, dar abia acum îm dau seamna cât de adânc înrădăcinată este ideea de tradiție națională pentru mine. Refuz americanismele!

19 noiembrie

Suntem în postul Crăciunului. De când cu toată povestea asta de marketing cultural, nici măcar Crăciunul nu a fost lăsat în pace. Trebuia cumva să îl boicoteze careva și pe Iisus, că doar prea bine stătea în ieslea lui, înconjurat de animale și fân. Trebuia să găsească vreun deștept un mijloc de al introduce pe Nea' Crăciun în schema asta ridicolă. Da, nu sufăr sărbătoarea asta. Nici pe asta. Singurul aspect plăcut este că mă pot desfăta în voie cu cadouri făcute de mine pentru mine, și nu trebuie să mă chinui să mă aliniez cu lumea, că doar am pretext: eu nu sufăr Crăciunul, drept urmare nu mă interesează nimic legat de sărbătoarea asta.

24 decembrie, ora 23.56

Este ajunul Crăciunului, mai sunt 4 minute până în data de 25 Decembrie, ziua de Crăciun. Sunt singur, cu o sticlă de alcool extra fin în brațe, o cutie de șervețele pe masă, sarmale la conservă în frigider, ninsoare și gheață pe balcon (și floarea de la fosta logodnică la fel de înghețată ca și apa din găleata de spălat pe jos). Sunt singur și trist, și regret tot ce am făcut și am zis în ultima lumă. Îmi pare rău că mi-am aruncat propriile frustrări hedoniste și cabotine asupra acestei sărbători sfinte. Regret că mi-am umplut biblioteca cu albume scumpe, pe care le răsfoiesc singur. Îmi pare nespus de râu că mi-am alungat păriții, spunându-le că nu am nevoie de ei. Știu,
m-am adus în această stare, pentru că sunt atât de meschin încât mă autoflagelez, mă prefac a mă complace în această situație insuportabilă, după care o consemnez în aceste pagini de jurnal, cu scopul de a fi citite cândva, de cineva...Sunt o mizerie umană...Mai bine aș fi fost un australopitec amărât, care să nu știe nimic...

31 decembrie

Este ultima zi din an, și la fel ca toată lumea, încerc și eu să fac o listă. Nu vreau un bilanț al anului care tocmai a trecut, fiindcă nu mă va ajuta la nimic. În schimb, nici nu îmi propun schimbări revoluționare în comportamnet, nu vreau să fiu sau să mă dau drept altcineva. Toate trec, și sper că nu voi avea un alt fel de drum decât evolutiv. Știu că toată lumea mă iubește și mă acceptă așa cum sunt, chiar dacă mă caracterizează drept “măgar” sau “porc” sau “prost”. Eu știu că sunt apelative care ascund afecțiune în spatele unor cuvinete aparent dure. Așa că, pe sfârșit de an, nu îmi doresc decât să fiu mai bogat, mai deștept, mai frumos și nu în ultimul rând, mai modest decât sunt deja!
La mulți ani!

VI

2009-01-25T15:47:00.002+02:00

Trecuseră luni bune de când nu mai ştia nimic de el. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit ci pentru că era mai bine aşa. O frază care de altfel n-o caracteriza deloc. Toate compromsiurile pe care le-a făcut, toată renunţarea sinelui în faţa lui nu-şi aveau rostul până la urmă. “Pentru ce? Toate se termină, chiar şi boala mea se va încheia la un moment dat”.
Căsuţa de lemn din mijlocul lui nicăieri, unde a decis să îşi refacă aşa zisele rămăşiţe de viaţă, era în seara aceea mai primitoare ca niciodată. Podeaua de lemn se încălzise sub puterea calorică a focului din şemineu, iar pereţii adăposteau cu plăcere forme şi figurine ciudate care dansau când în cerc când fără nici o noimă, urmând cu precizie actoricească didascaliile limbilor de foc din şemineu.
În cămăruţă domnea o dezordine tipică ei, cu atât mai mult cu cât nu aştepta niciodată pe nimeni, nu avea prieteni sau vecini care să vină în lungile după amiezi de sâmbătă să îi deranjeze singurăteatea. Doar Zulu, micuţul labrador îi tulbura pustinicia într-un mod foarte afectuos. Era singura companie pe care şi-a permis-o din raţiuni pragmatice legate de boală. În urmă cu câteva luni venise aici, hotărâtă să abandoneze totul pentru că nu exista cale de scăpare. Nu a fost un pas uşor, dar cel puţin era unul bine motivat. Să scutească pe toţi cei dragi de o putrefacţie lentă şi dureroasă, vizibilă în orice moment. Ceea ce nu ştia ea, era că de fapt motivul nu avea temei.
Durerile nu erau foarte puternice, dar din când în când îi dădeau mari bătăi de cap, iar rezervele de medicamente, respectiv calmante care nu demult păreau interminabile acum erau pe sfârşite. Iar asta însemna un contact nedorit cu civilizaţia.

Îşi formase deja tabieturi, în fiecare dimineaţă ieşea la plimbare în jurul căsuţei cu Zulu, aşteptând ca acesta să crească, să o trântească în zăpadă iar ea să îl bulgărească atât de tare încât sărmanul căţel să o lase baltă şi să se ascundă sub băncuţa de lemn din curte.
După plimbare obişnuia să hrănească micul animal, abia apoi îşi servea cafeau slabă, mai mult laptele cu cafea. Se lăsase de fumat pentru că nu avea de unde să îşi procure ţigări bune. Doar rahaturile acelea mongoleze de doi bani.
Partea care îi placea cel mai mult şi pentru care nu regreta abandonul civilizaţiei era că se apucase de scris. Bineînţeles că orice frază îi ieşea din mână o critica la sânge şi nu îi plăcea nimic, dar măcar avea o ocupaţie care o împlinea. Niciodată nu crezuse că se va putea detaşa atât de tare de ziare, telefoane, internet. Ca să nu mai vorbim de prostiile tipic feminine care dintotdeauna o înconjuraseră. Adio pantofi asortaţi la genţi, adio eşarfe asortate parfumului etc etc.

Se gândea mult la el, la ce ar face dacă ar reapărea cumva (dar desigur, asta era imposibil) în peisajul cotidian …O despărţire atât de urâtă nu avea cum să nu aibă repercursiuni asupra percepţiei lui despre persoana ei…În mod cert nu ar fi ceva foarte civilizat…Și chiar dacă ar fi, în cel mai bun caz ar fi constipat şi lipsit de interes…În fond, atâtea luni fără o veste nu au cum să genereze o reacţie pozitivă….Îşi alungă însă repede ideile care o întristau.

În aceeaşi seară îşi luă ultimele calmante şi între timp îşi pregăti bagajul pentru a doua zi. Deşi nu luase în calcul această posibilitate, aşteptându-se demult ca totul să se fii încheiat, trebuia să facă o vizită medicală. Trebuia să obţină alte calmante.

Adormi foarte greu, fiind uşor nervoasă din cauza zilei care o aştepta. Nu ştia exact unde trebuie să meargă, cu cine să vorbească sau ce să ceară. Dar ştia că alte veşti decât cele pe care deja le cunoştea nu avea cum să primească. Era o soartă cu care se obişnuise şi pe care o acceptase demult.

Dimineaţa se anunţa însorită, dar foarte rece. Zăpada era la nivelul ei obişnuit, semn că nu mai ninsese peste noapte. Fu trezită de alarma enervantă a ceasului, şi hotărâ să mai lenevească încă 5 minute sub aşternuturi. Un obicei de care nu se putuse debarasa, şi pe care în fond nu avea de ce să îl corecteze. Zulu era şi el în pat, dând uşor din codiţă şi aşteptând să fie luat sub plapumă, ceea ce se întâmplă destul de repede. În semn de recunoştinţă începu să o lingă în urechi cu limbuţa lui aspră şi roz, dar imediat se opri pentru că se simţi tras de coadă. Ceea ce nu suferea, drept care începu imediat să mârâie iritat.

O dată momentul de tandreţe încheiat, săvârşi ritualul matinal obişnuit, înfulecă pe fugă o felie de pâine şi se urcă în maşină, gata să pornească spre oraşul cel mai apropiat.
Drumul era destul de greu de urmat, stratul de zăpadă fiind mare. Nu era obişnuită să conducă în astfel de condiţii, cu atât mai mult cu cât nici pe vreme fruumoasă nu agrea această activitate. O consola însă faptul că nu avea de mers cine ştie cât. Într-o oră ar trebui să ajungă la destinaţie.

Parcă în centrul micului orăşel Sulanheer aflat la graniţa cu China, şi o luă la pas, căutând un birou de asistenţă turistică. Era atât de ciudat ca nimeni din jur să nu vorbească o limbă cunoscută, încât i se părea că se află înt-un alt univers. Nici măcar nu reuşea să descifreze panourile stradale, afişele cu care erau împânzite stâlpii. Oamenii erau ciudaţi, feţe mongole la tot pasul, aproape că îşi dorea să vadă un negru sau un alb. Iar ei se uitau la ea cu mirarea şi curiozitatea tipică bătrânelor de la ţară, atunci când o nouă figură necunoscută îşi făcea apariţia în sat.
După o oră şi ceva de învârtit în centrul orăşelului, renunţă la căutarea agenţiei de turism care probabil nici nu exista, şi decise să se ghideze după semnul crucii roşii. Era cel mai prbabil să găsească un spital sau cabinet medical în acel mod.
O idee strălucită de altfel, după nici zece minute găsi o clădire destul de impunătoare unde, deasupra porţii trona semnul arhicunoscut alături de o denumire pe care nu reuşea să o buchisească, dar care cel mai probabil se referea la spital.
Îşi făcu curaj şi intră. Habar nu avea pe cine trebuie să întrebe despre un medic, dar nu putea fi foarte greu.
Avu noroc cu un portar tinerel care la auzul cuvântului “english” începu să dea frenetic din cap şi să zâmbească vizibil bucuros că întâlneşte în pustietatea aceea pe cineva care să vorbească engleza. Îi explică rapid că medicul pe care îl caută este momentan înt-o consultaţie, dar nu va dura mai mutl de o oră şi pe bază de urgenţă îi va rezolva intrarea.

Îi mulţumi din suflet după care îl rugă să îi explice unde putea găsi un magazin cu ţigări “normale”, internaţionale, un Malboro, un Kent ceva…
Iniţial, tânărul nu păru că pricepe despre ce este vorba, dar după câteva secunde de nedumerire zâmbi din nou şi o grăbi în stradă unde, gesticulând haotic îi explică pe unde trbuie să o ia ca să ajungă la noua destinaţie.

După o ora în care a reuşit să topească jumătate de pachet de ţigări cărora le dusese dorul în ultimele luni, s-a întors la spital, unde fu îndrumată politicos de tinerelul mongol la etajul al 3-lea, la cabinetul medicului.

Ceea ce se întâmplă după aceea, felul în care decurse cu chiu cu vai consultaţia, traducerea tânărului portar, sau metodele de consultaţie nu şi le putea explica. Cert este că totul i se părea o mare greşeală, ameţea iar capul îi pleznea. Nu ştia dacă s-a trezit, dacă încă este în spital sau pe ce planeta era.

Era la cafeneaua din incinta spitalului, iar tinerelul o aduse la simţiri, repetându-i aceeaşi frază, pe un ton fericit şi cu nelipsitul lui zâmbet: “ Miss, you ok. You no cancer. Ok? You fine.You nothing. You go home!”

Acasă? Boală…? Sănătate?? Ce?????
Care casă????

În următoarea secundă mai ceru o cafea. Simţea că lesină.

V

2008-08-01T12:21:00.002+03:00

de ce atata agitatie pentru un nimic?
de ce ochi plansi si umflati in dimineti insorite?
de ce zeci de nopti nedormite, un intrebarea "dar daca...?" in minte?
de ce sa renunti la un vis realizabil pentru unul utopic?
de ce cafeau cu lapte este mai buna decat cea fara?
de ce tocmai 2 lingurite jumatate de zahar?
de ce lucruri care nu iti plac?
de ce o masca care nu reuseste sa ascunda adevarul?
de ce minciuni spuse cu jumatate de gura?
de ce atata naivitate?
de ce romantism sau dupa caz, cu prefixul pseudo?
de ce nu e bine?
de ce lipseste senzatia de relaxare?
de ce nervi si stres?
de ce ganduri peste ganduri cand e mai simplu sa nu gandim?
de ce sa comunicam cand avem impresia ca nu avem ce comunica sau si mai bine, nu avem motiv?
si nu in ultimul rand, de ce confortabil?

IV

2008-07-30T19:46:00.002+03:00

"nu este vorba despre cat de bine ma simt atunci cand ma simt minunat, ci este vorba de cat de mizerabile pot fi diminetile in care tac.

nu conteza un gest frumos intre alte 50 care nu isi au locul in peisaj.

nu este reprezentativ numarul tigarilor pe care le fumez ci numarul cel putin triplu care ar rezulta daca nu m-as controla.

este irelevant faptul ca as putea iubi in contextul in care as gresi persoana. sau abordarea. in contextul in care as doza gresit cantitatea.

este redundant sa incerci sa imi explici ca ma voi face bine, tinand cont ca am cancer".

IV

2008-07-18T17:36:00.003+03:00

Marc se afla la birou de mai bine de două ore atunci cînd telefonul începu să îi sune pentru prima oară în dimineaţa aceea. Grăbit să răspundă, nu realiză că telefonul se afla la o distanţă mult prea mare ca să nu necesite deplasarea sa de pe scaun. Astfel, încercând să se întindă după el, trecu cu vederea faptul că ceaşca de cafea fierbinte era mult prea aproape de marginea biroului, iar în următoarea secundă de trezi ulrând de durere.

Telefonul continua să ţârâie monoton, împreună cu urletele şi înjurăturile lui Marc, pe fondul zgomotului de stradă care pătrundea în biroul supraîncălzit, prin fereastra întredeschisă.

Secretara intră agitată pe uşă, iar pe chipul ei se citea uimirea atunci când îl văzu pe Marc ţipând şi sărind într-un picior, neştiind pe ce să pună mâna: pe o cârpă umedă pentru a îndepărta urmele de cafea, pe cava rece pentru a atenua durerea sau pe cureaua de la pantaloni, în ideea în care ar fi avut ceva în ce să se schimbe.

-Domnule, cu ce vă pot ajuta? Întrebă secretara pe un ton politicos, din care se citea îngrijorarea şi nevoia de a se face utilă.

-Răspunde dracului la telefonul ăla tâmpit, nu vezi că sunt ocupat?
-Poate totuşi puţină gheaţă v-ar ajuta, încercă femeia să îşi ofere ajutorul, deşi ştia că nu are cui, Marc fiind una din cele mai încăpăţânate persoane pe care i-a fost dat s-o cunoască.

-Tu ce n-ai înţeles? Telefonul!!!! Acum!

-Da domnule...

-Luă telefonul mobil de pe maldărul de hârtii şi doasare care începu să se clatine gata gata să se împrăştie pe mocheta curată de pe jos.

-Alo, bună ziua, editura Proknowlegde, cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua. Cu Marc aş dori. Este urgent!

-Dl Marc nu este momentan disponibil. Dar dacă doriţi, aş putea să îi transmit un mesaj.

-Este o chestiune personală, spuse vocea răguşită din receptor.Este vorba de Lex.

-Vă rog să aşteptaţi puţin, am să verific dacă domnul Marc poate fi contactat, spuse secretara, care, în momentul în care auzi despre cine era vorba brusc se întunecă la faţă, iar buna dispoziţie care o cuprinsese încă de dimineaţă îi dispăru fără urmă. In condiţii normale, numele rostit nu ar fi însemnat mare lucru pentru ea, ar fi fost doar unul din miile de nume , mai exact substantive proprii de care se lovea în fiecare lună. Dar, fiind vorba de Lex, pe care o considera ca pe o fiică de care niciodată nu a avut parte, situaţia era brusc diferită.

Plină de îngrijorare, stare sporită şi de tonul vocii din receptor, o voce mult prea nervoasă pentru a da o veste bună, îi întinse telefonul lui Marc, care pierduse toată discuţia, fiind preocupat de pata imensă de cafea de pe pantalonii săi albi, proaspăt spălaţi.

-Alo, vă ascult! Cu ce vă ajut?

- Bună ziua. Vă sun în legătură cu angajata dumneavoastră, Lex.

-Da, ce-i cu ea? Sunteţi cumva rudă cu ea? Asta înseamnă că mă puteţi lămuri de ce naiba nu a venit la birou de 2 zile şi nici măcar nu a avut bunul simţ de a anunţa că vrea concediu.

-Ştiţi, Lex a dispărut.

-??? Cum adică a dispărut? Unde naiba s-a dus şi mult mai important, când se întoarce? Am nevoie de ea...

-Îmi pare rău, dar nu cred că se mai întoarce...

-Cum adică să nu se mai întoarcă? A murit cumva?

-Încă nu.

-Poftim???

III

2008-07-17T12:21:00.006+03:00

Spre seară încercă să se adune. Şocul iniţial trecuse, dar ideea părea încă de neacceptat. Stătea pe un scaun mic şi incomod de lemn, ţinând în mână plicul cu scrisoarea de rămas-bun. Nu putea să îşi imagineze ce va face nici măcar în următoara oră, darmite peste două zile. Gândul că trebuia să o găsească i se fixa din ce în ce mai adânc în minte. Fusese părăsit, aparent fără nici un motiv întemeiat. Mii de oameni descoperă anual că suferă de boli incurabile, dar asta nu îi face să îşi abandoneze familia, să renunţe de bună voie la perspectiva unei vieţi, poate nu foarte fericite, dar totuşi...Oricât de mult încerca, nu putea să îi înţeleagă raţionamentul, cu atât mai mult cu cât era convins că îi lega mai mult decât o simplă prietenie bazată pe respect şi încredere. Era vorba de iubire. Iar în condiţiile acestea, abandonul era de neconceput.
Era a 37 ţigară fumată pe stomacul gol, iar starea de nervozitate nu dădea semne că ar vrea să îl părăsească prea curând, la fel ca şi durerea de cap.

„Ştii că atunci când voi simţi că nu mai merge voi tăia fără nici cel mai mic regret în carne vie, şi îţi voi spune că s-a terminat. Nu voi lungi letargia relaţiei nici o secundă, iar tu nu vei avea ce să mai faci. În faţa faptului împlinit va trebui să te conformezi”.

Erau cuvintele lui, spuse pe un ton amuzat, în urmă cu foarte mult timp, într-o seară de mai, pe vremea când erau în perioada de cunoaştere a celuilalt. Ea îl testase, sau cel puţin aşa i s-a părut la momentul respectiv, spunându-i că pentru ea, sfârşitul unei relaţii este întotdeauna un chin, fiindcă niciodată nu poate pune capăt atunci când trebuie. Şi-a amintit de discuţie, iar acum încerca să facă o corelaţie între tot ce s-a întâmplat în ultimele ore şi părerea ei despre cum ar trebui să se încheie o relaţie. Se pierdea în gânduri, iar asta îl enervă şi mai tare. Se ridică de pe scaun, îşi strânse halatul pe lângă corp pentru a se proteja de frigul pătrunzător şi de vântul care nu încetase toată ziua. Chemă câinele în casă, care se lăsă rugat, ba chiar îl provocă la joacă, dar într-un final, simţind că stăpânul nu are nici un chef şi că e foarte supărat, veni lângă el, se ridică brusc pe labele din spate şi, sprijinit cu cele anterioare de trupul stăpânului, începu să îşi frece botul de halatul moale de baie. În semn de apreciere pentru solidaritatea manifestată, primi o mângâiere scurtă pe urchea dreaptă şi un biscuite, din acela pe care îl primea de fiecare dată când era cuminte.
În casă domea aceeaşi linişte rău-prevestitoare care i se păruse stranie încă de dimineaţă. Bucătăria era curată, nu era nici un vas murdar în chiuvetă sau pe masă, frigiderul era destul de gol, nimeni nu avusese timp să facă cumpărături, cu atât mai mult cu cât se apropia sfârşitul se săptămână, când, invariabil se făceau toate achiziţiile necesare următoarei perioade. Cana ei de cafea, albă, împodobită de figurinele Muppets, părea imensă, goală, şi străină. Din cuier, gecile, paltoanele, hanoracele şi eşarfele parfumate îi făceau cu ochiul, subliniind parcă ideea că posesoarea lor urma să se întoarcă acasă din clipă în clipă. Intră în baie, unde, sutele de sticluţe şi borcane cu creme şi uleiuri împrăştiau un miros dulceag, atît de familiar, încât fu nevoit să iasă, pentru a nu se prăbuşi pe gresia rece.
Era un bărbat nu foarte frumos, dar în orice caz interesant, cu trăsături delicate, dar foarte bine definite. Înalt şi brunet, îşi purta părul de lungime medie într-o dezordine totală, niciodată nu dăduse mare importanţă aspectului fizic. Considera că a judeca pe cineva după atribute care ţin de aspectul fizic este superficial, ceea ce nu îi era caracteristic. Deşi dădea întodeauna impresia că este o fire raţională, care niciodată nu se lasă condus de emoţii, echilibrat şi rezervat, poate chiar rigid în anumite aspecte, în ochii săi albaştri puteai citi de multe ori stări interminabile de reverie. Niciodată nu se pierduse cu firea, sau cel puţin nu fusese văzut de nimeni, iar ceea ce simţea sau credea era foarte bine ascuns în sertarele eului său, încât de multe ori chiar el uita ce ascunde şi unde anume.Credea că este criptic, în realitate nu era greu să îţi dai seama de ce a devenit atât de ţepos odată cu trecerea anilor. Nu îi plăcea să se ataşeze prea tare de oameni, nu pentru că i-ar fi fost frică că ar avea de suferit de pe urma unor relaţii defectuoase, ci pur şi simplu se simţea bine în compania propriei persoane, şi nu avea nevoie de nimeni care să îi confirme sau infirme idei despre sine sau despre lume.

Ieşi din baie şi se îndreptă spre dormitor, dar înainte de a ajunge, îşi schimbă direcţia, realizând că oriunde s-ar duce, lucrurile ei ar fi împrăştiate peste tot, prezenţa ei persistând. Trebuia să schimbe mediul, pentru a putea medita în linişte la tot ceea ce urma să facă. Primul pas care trebuia însă făcut era să anunţe că îşi ia concediu. Punând mâna pe telefon, îşi dădu seama că trebuie să anunţe familia ei că...că pentru moment ea este plecată din ţară. Era oripilat de vestea pe care urma să o dea precum şi de întrebările care vor curge din partea tuturor, miile de explicaţii care trebuiau date....dar nu avea încotro.
Luă telefonul în mână şi formă primul număr care îi veni în minte.

II

2008-07-16T14:44:00.004+03:00

Se trezi brusc, într-o baltă de vomă, în care s-ar fi înecat cu certitudine dacă nu ar fi fost zguduită de alarma pisăloagă a ceasului deşteptător, pe care regreta în fiecare dimineaţă că nu îl aruncase la gunoi. Bucăţelele de ciuperci şi de roşii nedigerate, îmbibate în acid gastric se uscaseră încet în buclele negre, astfel încât arătau asemenea unor floricele colorate, anume presărate în păr pentru o impresie artistică deosebită. Încercă să îşi amintească detaliile nopţii precedente, să-şi recompună puzzleul acela dezgustător care într-un final nu foarte fericit a creat tabloul acelei dimineţi acide.
În timp ce se ridica din patul murdărit fără intenţie, văzu câteva sticle goale care se iveau de sub pat, impregnând covorului un puternic miros de alcool, dar şi o cutie de pizza plină cu resturi, în mijlocul căreia trona o grămăjoară de ceva ce părea a fi rămăşiţa regurgitată a ceea ce a fost cândva o pizza rotundă, şi care în chip inexplicabil aterizase în aceea cutie de carton, în locul patului moale şi cald.
Oricât de mult încerca, nu reuşea să îşi amintească nimic, iar faptul că se afla într-o cameră străină, cu geamuri murdare, pline de rahat de porumbei şi vrăbiuţe, cu perdele la fel de jegoase, decorate cu pete mari, închise la culoare şi uleioase, nu i se părea ieşit din comun. Aprope că se simţea ca acasă, asta dacă ar mai fi fost capabilă să definească cu exactitate sentimentul apartenenţei la un locşor, în general denumit de oamenii obişnuiţi - casă (sau „acasă”).
Telefonul era aruncat într-un colţ al încăperii întunecoase, împreună cu geanta ex-luxoasă, cândva mândria ei, pentru că reuşise într-un acces de snobism atât de caracteristic ei, să şi-o procure la un preţ rezonabil (în realitate astronomic); faptul în sine, cumpărătura compulsivă i-a liniştit frustrările , a înlăturat parcă deziluziile, sau cel puţin gustul lor amar, chiar dacă pentru mai puţin de 2 zile, reuşind să umple golul interior pe care de foarte multă vreme nimeni nu reuşise să îl acopere măcar cu o pătură subţire şi peticită.
Îşi deschise cu o vădită curiozitate şi nelinişte micul obiect de plastic metalizat, care începu să ţârâie enervant. Pe măsură ce aparatul mârâia, reuşi să citească pe ecran faptul că era mândra posesoare a nu mai puţin de 10 mesaje şi 23 de apeluri pierdute, marea majoritate de la exact acel cineva de care se aştepta să fie deranjată într-un mod plăcut. Toate, aveau acelaşi lait-motiv: grija faţă de dispariţia sa inopinată.
Aproape că izbucni în plâns, dar într-o fracţiune de secundă realiză că nu o ajută cu absolut nimic; lipsea publicul pe care ar fi putut să îl impresioneze printr-o scenă lacrimogenă încărcată de dramatism sentimental. Era doar ea cu ea, undeva departe, într-o ţară unde îşi dorise dintotdeauna să ajungă, şi brusc nu simţea nici o satisfacţie, nici o plăcere, ci doar groază. Groaza de a fi singură într-o lume căreia nu-i păsa dacă trăieşte sau moare. Şi cum ar fi putut să îi pese acelei lumi de ea, când nici măcar nu avea habar de existenţa ei?
Şi atunci, în acea dimineaţă rece şi înceţoşată, pe podeaua lipicioasă şi străină, martoră la atâtea alte crize şi drame existenţiale, începură durerile, împreună cu ele începând şi nesfârşitul calvar care urma să stârnească mii de regrete...

I

2008-07-15T12:36:00.007+03:00

Intră în viteză pe uşă, se dezbrăcă foarte repede de hainele ude pe care le împrăştie prin toată casa, făcând praf toată ordinea aparentă la care trudise din greu cu o zi în urmă. Se îndreptă spre baie, unde îndepărtă ultimele articole vestimentare care îi răceau piela, după care luă din cuier un prosop mare, alb şi foarte pufos şi începu să îşi usuce părul, care împrăştia un miros ciudat de scalp ud şi parfumat.

Ca de obicei, el se afla în faţa calculatorului, lucrând la ceva imposibil de descris, şi bineînţeles uitând să îşi mai golească scrumiera din care mucurile de ţigară scoteau capete ameninţătoare. O simţi că păşeşte foarte încet în cameră, încercând să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă şi întinse o mână în direcţia ei pentru a o lua în braţe şi a-i ura bun venit acasă. Din nevoia acută de a fi mângâiată, îi făcu jocul, îl prinse de mână, după care se lăsă să alunece în braţele puternice de care îi fusese dor toată ziua.

Fără a zăbovi prea mult, se ridică brusc, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe birou, exact în faţa lui:

-Cum merge proiectul?

-Bine, cam încetişor, dar sper să termin în câteva ore. Dacă vrei, putem ieşi în oraş să mâncăm ceva...Nu am nici un chef să gătesc.

-E prea urât afară, hai să rămânem acasă. Fac eu ceva, da? Ciuperci cu ceva de pui, sau...paste dacă vrei.

-Hm...sună interesant, mormăi el, începând să o sărute pe coapse.

-Ok, haide că te las să lucrezi, mă duc să verific starea frigiderului.

-Hm........ fie....şi îşi puse ochelarii, gata de încă o oră de muncă migăloasă.

Înainte de a ieşi pe uşă, se întoarse spre el şi îl anunţă sec:

-Mâine plec.

-? Unde? La părinţii tăi?

-Nu. Undeva departe....

-Te rog să nu faci glume proaste. Nu am dispoziţia necesară.

-Nu fac nici o glumă. Te anunţ doar că voi pleca.

Se încruntă şi tensiunea începea să îi crească, mai ales că detesta joculeţele tâmpite pe care ea le făcea cu atâta nonşalanţă, anume pentru a-l scoate din sărite. În seara aceea însă chiar nu avea nici un chef să fie luat peste picior.

-Şi cât mă rog frumos ai de gând să stai în aceea destinaţie fantomă?

-Nu ştiu, da nu mă voi întoarce prea curând.

-Nu ştiu încotro vrei să îndrepţi discuţia, dar te rog...nu vreau să ne certăm.

-Dar nu e vorba de nici o ceartă. Pur şi simplu te anunţ că plec.

-Adică...pleci...pleci în vacanţă, pleci în concediu, pleci la mare, pleci la ai tăi, pleci la prietene, pleci la vecini, pleci cu serviciul? Unde naiba pleci?

-Plec.

-Adică...mă părăseşti??? Începea să se enerveze dar în egală măsură era foarte mirat. Nu îşi putea închipui vreun motiv pentru care ea ar spune , cu atât mai puţin, ar face aşa ceva. Relaţia mergea mai bine decât niciodată, desigur, mici neînţelegeri mai existau, ca şi în orice cuplu, dar...totuşi...ce naiba vroia de fapt să

îi spună?

-Da, te părăsesc.

-Poftim???

-Exact, ai auzit bine, te părăsesc. Era foarte calmă, iar tonul pe care spunea vestea era identic cu cel pe care îl folosea atunci când spunea dimineaţa că merge la magazin după ţigări, sau, seara, când anunţa zâmbitoare faptul că peste 5 minute va merge la toaletă.

-???? Acum era indignat.

-Există altcineva? Spera însă ca răspunsul să fie negativ.

-Da, există.

-Cine?

-Un substantiv comun, nu ştiu exact ce gen are, cred că neutru.

-Auzi, tu chiar îţi baţi joc de mine? Tu chiar crezi că sunt marioneta ta şi că poţi să te joci cu nervii mei de câte ori ai chef? Să ştii că dacă glumeşti, e o idee foarte proastă, care nu va avea consecinţe tocmai plăcute.

- Nu glumesc absolut deloc. Nu vroiam să îţi spun deloc, dar m-am gândit ca meriţi să afli.

-Să aflu dracului ce????????

-Am cancer. Fază avansată, încă nu e vorba de metastază, dar e destul de extins, ar trebui să mă apuc imediat de tratament, dar nu aş mai rezolva mare lucru. Aşa că plec.

Nu îşi găsea cuvintele. Primul gând era că ...în continuare i se face o farsă proastă, dar ceva îi spunea totuşi că nu, de data asta nu e un joculeţ cretin. Ci chiar e adevărul. Se ridică încet de pe scaun, aproape că se clătina, şi se îndreptă spre ea pentru a o lua în braţe.

-Nu, nu veni. Sunt bine, încă nu am murit. Într-adevăr, voi putrezi pe interior, dar nu, încă nu, şi nu, nu am nevoie să mă iei în braţe sau să mă consolezi.

-Ai înnebunit? Ce naiba e cu tine? De ce nu mi-ai spus până acum? Cum Dumnezeu ai putut ţine aşa ceva în tine?

-E simplu. Nu vroiam să ştii. Nu te-ar fi ajutat cu nimic. Uită-te la tine, eşti mai zdruncinat decât mine.

-Şi cum naiba ai vrea să fiu când îmi spui aşa ceva? Ai impresia că e o joacă de copii? Ştii că nu mai avem 12 ani să tratăm lucrurile atât de superficial...E vorba de o boală gravă, nu e vorba de o simplă răceală...

-Ştiu. Tocmai de asta plec. Nu vreau să vezi cum mă descompun, nu vreau să mă ţii minte ca pe o bucată de carne putredă, cu care ai împărţit cândva patul. Nu vreau să vezi cum chelesc, cum scuip sânge, cum îmi vărs în fiecare dimineaţă câte o bucăţică de stomac, eventual una de ficat. Nu vreau să îmi alegi locul unde voi fi îngropată şi nu vreau să mă vezi moartă. De ce e atât de greu de acceptat?

-Dar cum poţi să vorbeşti aşa? Cum îţi imaginezi că o să te las să pleci fără să ştiu măcar unde te duci? Cum te aştepţi să stau cu mâinile încrucişate în timp ce fiinţa pe care o iubesc cel mai mult moare în faţa mea şi nu se sinchiseşte să îşi îmbunătăţească situaţia??? Cum??

-Nu mai am ce îmbunătăţi. E un fapt, care se va întâmpla. Destul de curănd. Şi nu te las să îmi fii alături. Am fost destul de egoistă că ţi-am spus. Dar nu aş fi suportat gândul ca tu să crezi că am plecat în lume cu altcineva. Vreau să mă uiţi căt poţi de repede. Să treci peste, să îţi găseşti o prietenă frumoasă, deşteaptă şi care să te iubească...E tot ce vreau.

-Dar....şi discuţia se prelungi pe parcursul a câteva ore. Nimeni nu mai găti nimic, nu mâncară în oraş, ciguliră câte ceva de prin frigider după care făcură dragoste toată noaptea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Dimineaţa, alarma sună la ora obişnuită, însă, ca de obicei, el nu o auzi. În jurul prânzului, se trezi cu greu, cu o durere de cap ascuţită, care avea să îl urmărească întreaga zi. Se uită în dreapta şi în stânga lui, ea nu era nicăieri. Nu se auzea nici un zgomot în toată casa. Se gândi că probabil e în grădină şi fumează, citeşte ziarele sau plimbă câinele. Nimic. În toată casa domnea o linişte atât de rece încât îl speria. În bucătărie, mirosul de cafea proaspăt făcută, îi gâdila plăcut nările. Nu o găsea nicăieri, dar îl liniştea faptul că lucrurile ei, de la haine până la parfumuri erau la locul lor. Şi ea nu era genul de persoană care să plece undeva fără trei bagaje cel puţin.

Şi atunci îl lovi imaginea plicului alb care trona pe masa din bucătărie, alături de pachetul ei de ţigări, terminat pe jumătate...Plicul îi era destinat, fără îndoială, numele lui sta scris pe plic...

Înăuntru, în loc de o lungă scrisoare explicativă..era doar o coală albă cu o singură frază...una singură şi încă două cuvinte... „Îţi doresc o viaţă minunată.Te iubesc”

Dead.

2008-03-05T15:17:00.000+02:00