I

Intră în viteză pe uşă, se dezbrăcă foarte repede de hainele ude pe care le împrăştie prin toată casa, făcând praf toată ordinea aparentă la care trudise din greu cu o zi în urmă. Se îndreptă spre baie, unde îndepărtă ultimele articole vestimentare care îi răceau piela, după care luă din cuier un prosop mare, alb şi foarte pufos şi începu să îşi usuce părul, care împrăştia un miros ciudat de scalp ud şi parfumat.

Ca de obicei, el se afla în faţa calculatorului, lucrând la ceva imposibil de descris, şi bineînţeles uitând să îşi mai golească scrumiera din care mucurile de ţigară scoteau capete ameninţătoare. O simţi că păşeşte foarte încet în cameră, încercând să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă şi întinse o mână în direcţia ei pentru a o lua în braţe şi a-i ura bun venit acasă. Din nevoia acută de a fi mângâiată, îi făcu jocul, îl prinse de mână, după care se lăsă să alunece în braţele puternice de care îi fusese dor toată ziua.

Fără a zăbovi prea mult, se ridică brusc, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe birou, exact în faţa lui:

-Cum merge proiectul?

-Bine, cam încetişor, dar sper să termin în câteva ore. Dacă vrei, putem ieşi în oraş să mâncăm ceva...Nu am nici un chef să gătesc.

-E prea urât afară, hai să rămânem acasă. Fac eu ceva, da? Ciuperci cu ceva de pui, sau...paste dacă vrei.

-Hm...sună interesant, mormăi el, începând să o sărute pe coapse.

-Ok, haide că te las să lucrezi, mă duc să verific starea frigiderului.

-Hm........ fie....şi îşi puse ochelarii, gata de încă o oră de muncă migăloasă.

Înainte de a ieşi pe uşă, se întoarse spre el şi îl anunţă sec:

-Mâine plec.

-? Unde? La părinţii tăi?

-Nu. Undeva departe....

-Te rog să nu faci glume proaste. Nu am dispoziţia necesară.

-Nu fac nici o glumă. Te anunţ doar că voi pleca.

Se încruntă şi tensiunea începea să îi crească, mai ales că detesta joculeţele tâmpite pe care ea le făcea cu atâta nonşalanţă, anume pentru a-l scoate din sărite. În seara aceea însă chiar nu avea nici un chef să fie luat peste picior.

-Şi cât mă rog frumos ai de gând să stai în aceea destinaţie fantomă?

-Nu ştiu, da nu mă voi întoarce prea curând.

-Nu ştiu încotro vrei să îndrepţi discuţia, dar te rog...nu vreau să ne certăm.

-Dar nu e vorba de nici o ceartă. Pur şi simplu te anunţ că plec.

-Adică...pleci...pleci în vacanţă, pleci în concediu, pleci la mare, pleci la ai tăi, pleci la prietene, pleci la vecini, pleci cu serviciul? Unde naiba pleci?

-Plec.

-Adică...mă părăseşti??? Începea să se enerveze dar în egală măsură era foarte mirat. Nu îşi putea închipui vreun motiv pentru care ea ar spune , cu atât mai puţin, ar face aşa ceva. Relaţia mergea mai bine decât niciodată, desigur, mici neînţelegeri mai existau, ca şi în orice cuplu, dar...totuşi...ce naiba vroia de fapt să

îi spună?

-Da, te părăsesc.

-Poftim???

-Exact, ai auzit bine, te părăsesc. Era foarte calmă, iar tonul pe care spunea vestea era identic cu cel pe care îl folosea atunci când spunea dimineaţa că merge la magazin după ţigări, sau, seara, când anunţa zâmbitoare faptul că peste 5 minute va merge la toaletă.

-???? Acum era indignat.

-Există altcineva? Spera însă ca răspunsul să fie negativ.

-Da, există.

-Cine?

-Un substantiv comun, nu ştiu exact ce gen are, cred că neutru.

-Auzi, tu chiar îţi baţi joc de mine? Tu chiar crezi că sunt marioneta ta şi că poţi să te joci cu nervii mei de câte ori ai chef? Să ştii că dacă glumeşti, e o idee foarte proastă, care nu va avea consecinţe tocmai plăcute.

- Nu glumesc absolut deloc. Nu vroiam să îţi spun deloc, dar m-am gândit ca meriţi să afli.

-Să aflu dracului ce????????

-Am cancer. Fază avansată, încă nu e vorba de metastază, dar e destul de extins, ar trebui să mă apuc imediat de tratament, dar nu aş mai rezolva mare lucru. Aşa că plec.

Nu îşi găsea cuvintele. Primul gând era că ...în continuare i se face o farsă proastă, dar ceva îi spunea totuşi că nu, de data asta nu e un joculeţ cretin. Ci chiar e adevărul. Se ridică încet de pe scaun, aproape că se clătina, şi se îndreptă spre ea pentru a o lua în braţe.

-Nu, nu veni. Sunt bine, încă nu am murit. Într-adevăr, voi putrezi pe interior, dar nu, încă nu, şi nu, nu am nevoie să mă iei în braţe sau să mă consolezi.

-Ai înnebunit? Ce naiba e cu tine? De ce nu mi-ai spus până acum? Cum Dumnezeu ai putut ţine aşa ceva în tine?

-E simplu. Nu vroiam să ştii. Nu te-ar fi ajutat cu nimic. Uită-te la tine, eşti mai zdruncinat decât mine.

-Şi cum naiba ai vrea să fiu când îmi spui aşa ceva? Ai impresia că e o joacă de copii? Ştii că nu mai avem 12 ani să tratăm lucrurile atât de superficial...E vorba de o boală gravă, nu e vorba de o simplă răceală...

-Ştiu. Tocmai de asta plec. Nu vreau să vezi cum mă descompun, nu vreau să mă ţii minte ca pe o bucată de carne putredă, cu care ai împărţit cândva patul. Nu vreau să vezi cum chelesc, cum scuip sânge, cum îmi vărs în fiecare dimineaţă câte o bucăţică de stomac, eventual una de ficat. Nu vreau să îmi alegi locul unde voi fi îngropată şi nu vreau să mă vezi moartă. De ce e atât de greu de acceptat?

-Dar cum poţi să vorbeşti aşa? Cum îţi imaginezi că o să te las să pleci fără să ştiu măcar unde te duci? Cum te aştepţi să stau cu mâinile încrucişate în timp ce fiinţa pe care o iubesc cel mai mult moare în faţa mea şi nu se sinchiseşte să îşi îmbunătăţească situaţia??? Cum??

-Nu mai am ce îmbunătăţi. E un fapt, care se va întâmpla. Destul de curănd. Şi nu te las să îmi fii alături. Am fost destul de egoistă că ţi-am spus. Dar nu aş fi suportat gândul ca tu să crezi că am plecat în lume cu altcineva. Vreau să mă uiţi căt poţi de repede. Să treci peste, să îţi găseşti o prietenă frumoasă, deşteaptă şi care să te iubească...E tot ce vreau.

-Dar....şi discuţia se prelungi pe parcursul a câteva ore. Nimeni nu mai găti nimic, nu mâncară în oraş, ciguliră câte ceva de prin frigider după care făcură dragoste toată noaptea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Dimineaţa, alarma sună la ora obişnuită, însă, ca de obicei, el nu o auzi. În jurul prânzului, se trezi cu greu, cu o durere de cap ascuţită, care avea să îl urmărească întreaga zi. Se uită în dreapta şi în stânga lui, ea nu era nicăieri. Nu se auzea nici un zgomot în toată casa. Se gândi că probabil e în grădină şi fumează, citeşte ziarele sau plimbă câinele. Nimic. În toată casa domnea o linişte atât de rece încât îl speria. În bucătărie, mirosul de cafea proaspăt făcută, îi gâdila plăcut nările. Nu o găsea nicăieri, dar îl liniştea faptul că lucrurile ei, de la haine până la parfumuri erau la locul lor. Şi ea nu era genul de persoană care să plece undeva fără trei bagaje cel puţin.

Şi atunci îl lovi imaginea plicului alb care trona pe masa din bucătărie, alături de pachetul ei de ţigări, terminat pe jumătate...Plicul îi era destinat, fără îndoială, numele lui sta scris pe plic...

Înăuntru, în loc de o lungă scrisoare explicativă..era doar o coală albă cu o singură frază...una singură şi încă două cuvinte... „Îţi doresc o viaţă minunată.Te iubesc”