Se trezi brusc, într-o baltă de vomă, în care s-ar fi înecat cu certitudine dacă nu ar fi fost zguduită de alarma pisăloagă a ceasului deşteptător, pe care regreta în fiecare dimineaţă că nu îl aruncase la gunoi. Bucăţelele de ciuperci şi de roşii nedigerate, îmbibate în acid gastric se uscaseră încet în buclele negre, astfel încât arătau asemenea unor floricele colorate, anume presărate în păr pentru o impresie artistică deosebită. Încercă să îşi amintească detaliile nopţii precedente, să-şi recompună puzzleul acela dezgustător care într-un final nu foarte fericit a creat tabloul acelei dimineţi acide.
În timp ce se ridica din patul murdărit fără intenţie, văzu câteva sticle goale care se iveau de sub pat, impregnând covorului un puternic miros de alcool, dar şi o cutie de pizza plină cu resturi, în mijlocul căreia trona o grămăjoară de ceva ce părea a fi rămăşiţa regurgitată a ceea ce a fost cândva o pizza rotundă, şi care în chip inexplicabil aterizase în aceea cutie de carton, în locul patului moale şi cald.
Oricât de mult încerca, nu reuşea să îşi amintească nimic, iar faptul că se afla într-o cameră străină, cu geamuri murdare, pline de rahat de porumbei şi vrăbiuţe, cu perdele la fel de jegoase, decorate cu pete mari, închise la culoare şi uleioase, nu i se părea ieşit din comun. Aprope că se simţea ca acasă, asta dacă ar mai fi fost capabilă să definească cu exactitate sentimentul apartenenţei la un locşor, în general denumit de oamenii obişnuiţi - casă (sau „acasă”).
Telefonul era aruncat într-un colţ al încăperii întunecoase, împreună cu geanta ex-luxoasă, cândva mândria ei, pentru că reuşise într-un acces de snobism atât de caracteristic ei, să şi-o procure la un preţ rezonabil (în realitate astronomic); faptul în sine, cumpărătura compulsivă i-a liniştit frustrările , a înlăturat parcă deziluziile, sau cel puţin gustul lor amar, chiar dacă pentru mai puţin de 2 zile, reuşind să umple golul interior pe care de foarte multă vreme nimeni nu reuşise să îl acopere măcar cu o pătură subţire şi peticită.
Îşi deschise cu o vădită curiozitate şi nelinişte micul obiect de plastic metalizat, care începu să ţârâie enervant. Pe măsură ce aparatul mârâia, reuşi să citească pe ecran faptul că era mândra posesoare a nu mai puţin de 10 mesaje şi 23 de apeluri pierdute, marea majoritate de la exact acel cineva de care se aştepta să fie deranjată într-un mod plăcut. Toate, aveau acelaşi lait-motiv: grija faţă de dispariţia sa inopinată.
Aproape că izbucni în plâns, dar într-o fracţiune de secundă realiză că nu o ajută cu absolut nimic; lipsea publicul pe care ar fi putut să îl impresioneze printr-o scenă lacrimogenă încărcată de dramatism sentimental. Era doar ea cu ea, undeva departe, într-o ţară unde îşi dorise dintotdeauna să ajungă, şi brusc nu simţea nici o satisfacţie, nici o plăcere, ci doar groază. Groaza de a fi singură într-o lume căreia nu-i păsa dacă trăieşte sau moare. Şi cum ar fi putut să îi pese acelei lumi de ea, când nici măcar nu avea habar de existenţa ei?
Şi atunci, în acea dimineaţă rece şi înceţoşată, pe podeaua lipicioasă şi străină, martoră la atâtea alte crize şi drame existenţiale, începură durerile, împreună cu ele începând şi nesfârşitul calvar care urma să stârnească mii de regrete...
