VI

Trecuseră luni bune de când nu mai ştia nimic de el. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit ci pentru că era mai bine aşa. O frază care de altfel n-o caracteriza deloc. Toate compromsiurile pe care le-a făcut, toată renunţarea sinelui în faţa lui nu-şi aveau rostul până la urmă. “Pentru ce? Toate se termină, chiar şi boala mea se va încheia la un moment dat”.
Căsuţa de lemn din mijlocul lui nicăieri, unde a decis să îşi refacă aşa zisele rămăşiţe de viaţă, era în seara aceea mai primitoare ca niciodată. Podeaua de lemn se încălzise sub puterea calorică a focului din şemineu, iar pereţii adăposteau cu plăcere forme şi figurine ciudate care dansau când în cerc când fără nici o noimă, urmând cu precizie actoricească didascaliile limbilor de foc din şemineu.
În cămăruţă domnea o dezordine tipică ei, cu atât mai mult cu cât nu aştepta niciodată pe nimeni, nu avea prieteni sau vecini care să vină în lungile după amiezi de sâmbătă să îi deranjeze singurăteatea. Doar Zulu, micuţul labrador îi tulbura pustinicia într-un mod foarte afectuos. Era singura companie pe care şi-a permis-o din raţiuni pragmatice legate de boală. În urmă cu câteva luni venise aici, hotărâtă să abandoneze totul pentru că nu exista cale de scăpare. Nu a fost un pas uşor, dar cel puţin era unul bine motivat. Să scutească pe toţi cei dragi de o putrefacţie lentă şi dureroasă, vizibilă în orice moment. Ceea ce nu ştia ea, era că de fapt motivul nu avea temei.
Durerile nu erau foarte puternice, dar din când în când îi dădeau mari bătăi de cap, iar rezervele de medicamente, respectiv calmante care nu demult păreau interminabile acum erau pe sfârşite. Iar asta însemna un contact nedorit cu civilizaţia.

Îşi formase deja tabieturi, în fiecare dimineaţă ieşea la plimbare în jurul căsuţei cu Zulu, aşteptând ca acesta să crească, să o trântească în zăpadă iar ea să îl bulgărească atât de tare încât sărmanul căţel să o lase baltă şi să se ascundă sub băncuţa de lemn din curte.
După plimbare obişnuia să hrănească micul animal, abia apoi îşi servea cafeau slabă, mai mult laptele cu cafea. Se lăsase de fumat pentru că nu avea de unde să îşi procure ţigări bune. Doar rahaturile acelea mongoleze de doi bani.
Partea care îi placea cel mai mult şi pentru care nu regreta abandonul civilizaţiei era că se apucase de scris. Bineînţeles că orice frază îi ieşea din mână o critica la sânge şi nu îi plăcea nimic, dar măcar avea o ocupaţie care o împlinea. Niciodată nu crezuse că se va putea detaşa atât de tare de ziare, telefoane, internet. Ca să nu mai vorbim de prostiile tipic feminine care dintotdeauna o înconjuraseră. Adio pantofi asortaţi la genţi, adio eşarfe asortate parfumului etc etc.

Se gândea mult la el, la ce ar face dacă ar reapărea cumva (dar desigur, asta era imposibil) în peisajul cotidian …O despărţire atât de urâtă nu avea cum să nu aibă repercursiuni asupra percepţiei lui despre persoana ei…În mod cert nu ar fi ceva foarte civilizat…Și chiar dacă ar fi, în cel mai bun caz ar fi constipat şi lipsit de interes…În fond, atâtea luni fără o veste nu au cum să genereze o reacţie pozitivă….Îşi alungă însă repede ideile care o întristau.

În aceeaşi seară îşi luă ultimele calmante şi între timp îşi pregăti bagajul pentru a doua zi. Deşi nu luase în calcul această posibilitate, aşteptându-se demult ca totul să se fii încheiat, trebuia să facă o vizită medicală. Trebuia să obţină alte calmante.

Adormi foarte greu, fiind uşor nervoasă din cauza zilei care o aştepta. Nu ştia exact unde trebuie să meargă, cu cine să vorbească sau ce să ceară. Dar ştia că alte veşti decât cele pe care deja le cunoştea nu avea cum să primească. Era o soartă cu care se obişnuise şi pe care o acceptase demult.

Dimineaţa se anunţa însorită, dar foarte rece. Zăpada era la nivelul ei obişnuit, semn că nu mai ninsese peste noapte. Fu trezită de alarma enervantă a ceasului, şi hotărâ să mai lenevească încă 5 minute sub aşternuturi. Un obicei de care nu se putuse debarasa, şi pe care în fond nu avea de ce să îl corecteze. Zulu era şi el în pat, dând uşor din codiţă şi aşteptând să fie luat sub plapumă, ceea ce se întâmplă destul de repede. În semn de recunoştinţă începu să o lingă în urechi cu limbuţa lui aspră şi roz, dar imediat se opri pentru că se simţi tras de coadă. Ceea ce nu suferea, drept care începu imediat să mârâie iritat.

O dată momentul de tandreţe încheiat, săvârşi ritualul matinal obişnuit, înfulecă pe fugă o felie de pâine şi se urcă în maşină, gata să pornească spre oraşul cel mai apropiat.
Drumul era destul de greu de urmat, stratul de zăpadă fiind mare. Nu era obişnuită să conducă în astfel de condiţii, cu atât mai mult cu cât nici pe vreme fruumoasă nu agrea această activitate. O consola însă faptul că nu avea de mers cine ştie cât. Într-o oră ar trebui să ajungă la destinaţie.

Parcă în centrul micului orăşel Sulanheer aflat la graniţa cu China, şi o luă la pas, căutând un birou de asistenţă turistică. Era atât de ciudat ca nimeni din jur să nu vorbească o limbă cunoscută, încât i se părea că se află înt-un alt univers. Nici măcar nu reuşea să descifreze panourile stradale, afişele cu care erau împânzite stâlpii. Oamenii erau ciudaţi, feţe mongole la tot pasul, aproape că îşi dorea să vadă un negru sau un alb. Iar ei se uitau la ea cu mirarea şi curiozitatea tipică bătrânelor de la ţară, atunci când o nouă figură necunoscută îşi făcea apariţia în sat.
După o oră şi ceva de învârtit în centrul orăşelului, renunţă la căutarea agenţiei de turism care probabil nici nu exista, şi decise să se ghideze după semnul crucii roşii. Era cel mai prbabil să găsească un spital sau cabinet medical în acel mod.
O idee strălucită de altfel, după nici zece minute găsi o clădire destul de impunătoare unde, deasupra porţii trona semnul arhicunoscut alături de o denumire pe care nu reuşea să o buchisească, dar care cel mai probabil se referea la spital.
Îşi făcu curaj şi intră. Habar nu avea pe cine trebuie să întrebe despre un medic, dar nu putea fi foarte greu.
Avu noroc cu un portar tinerel care la auzul cuvântului “english” începu să dea frenetic din cap şi să zâmbească vizibil bucuros că întâlneşte în pustietatea aceea pe cineva care să vorbească engleza. Îi explică rapid că medicul pe care îl caută este momentan înt-o consultaţie, dar nu va dura mai mutl de o oră şi pe bază de urgenţă îi va rezolva intrarea.

Îi mulţumi din suflet după care îl rugă să îi explice unde putea găsi un magazin cu ţigări “normale”, internaţionale, un Malboro, un Kent ceva…
Iniţial, tânărul nu păru că pricepe despre ce este vorba, dar după câteva secunde de nedumerire zâmbi din nou şi o grăbi în stradă unde, gesticulând haotic îi explică pe unde trbuie să o ia ca să ajungă la noua destinaţie.


După o ora în care a reuşit să topească jumătate de pachet de ţigări cărora le dusese dorul în ultimele luni, s-a întors la spital, unde fu îndrumată politicos de tinerelul mongol la etajul al 3-lea, la cabinetul medicului.


Ceea ce se întâmplă după aceea, felul în care decurse cu chiu cu vai consultaţia, traducerea tânărului portar, sau metodele de consultaţie nu şi le putea explica. Cert este că totul i se părea o mare greşeală, ameţea iar capul îi pleznea. Nu ştia dacă s-a trezit, dacă încă este în spital sau pe ce planeta era.


Era la cafeneaua din incinta spitalului, iar tinerelul o aduse la simţiri, repetându-i aceeaşi frază, pe un ton fericit şi cu nelipsitul lui zâmbet: “ Miss, you ok. You no cancer. Ok? You fine.You nothing. You go home!”

Acasă? Boală…? Sănătate?? Ce?????
Care casă????

În următoarea secundă mai ceru o cafea. Simţea că lesină.